„Pentru ca să cumperi în neștire. Dacă tu vrei să cumperi, ai nevoie de bani. Pentru asta fie muncești mai mult, fie te împrumuți.” (pag.122)
Este înalt, destul de bine făcut, îmbrăcat cu o cămașă gri deschis în carouri de o culoare incertă, decolorată de soare. Pare la vreo șaizeci de ani, cu o frunte înaltă accentuată de penuria de podoabă capilară. Barba o poartă tunsă scurt și doar pe linia maxilarului, fapt ce îi dă un oarecare aer tineresc. Îmi atrage atenția ceasul digital Casio de la încheietura mâinii stângi. Nu am mai văzut unul din acesta de când eram copil, prin anii nouăzeci. ” (pag. 114)
Acest neamț lângă care m-am trezit (la propriu!) întâmplător la campingul din centrul Sighișoarei este un tip foarte calm și liniștit. Avea, când l-am întâlnit, un aer foarte blajin. Asta m-a și făcut să îl abordez. Nu cred că am reușit în carte să redau corect dinamica naturală a discuției dintre noi. A avut loc brusc, intens și cu o seriozitate ciudată pentru o discuție între doi oameni care abia s-au cunoscut. Totuși, ne-am aruncat în subiecte grele de parcă amândoi așteptam să ni se întâmple asta.
Să știi că nu i-am pus vorbe în gură lui Wilhelm! Omul chiar era atât de pornit pe dezamăgirile pe care le resimțea probabil din tinerețe.
„Am dormit cam prost aseară. Orélie și Philomène, două franțuzoaice care și-au pus cortul lângă al meu, au ajuns pe la trei dimineața bete cui. Normal că trebuiau să se împiedice de sforile „locuinței” mele, lucru care le-a amuzat teribil. Nu bag mâna în foc, dar cred că una dintre ele a și căzut pe jos. Sau s-o fi aruncat în cort la ele. Cine mai știe? Țara asta a noastră pare a fi locul pierzaniei pentru orice străin intră pe teritoru-i: unul nu am auzit să scape „nebăut”!” (pag. 114)
Am reușit să le fotografiez seara, chiar când se pregăteau să iasă să „descopere” Sighișoara. Erau foarte vesele și nerăbdătoare să se plimbe prin una dintre ultimele cetăți din Europa încă locuite permanent. Aveau clar chef de distracție după cum s-a auzit pe la o bucată de noapte când au venit „aghizmuite”!
Dimineața s-au trezit imediat după mine, chiar când strângeam cortul. Figurile boțite, mult mai puțin fotogenice față de seara precedentă, arătau fără de tăgadă că palnica românească le-a lovit spiritul francofon! Mi-ar fi plăcut să le cunosc, dar Wilhelm părea mult mai apt pentru a face cunoștință. Cine știe ce capitol ar fi ieșit dintr-o discuție bahică în franceză?
